Sustinere campanie: Legislatia Romaniei gratuita


Citește în continuare

Jurnalul unui avocat specializat în dreptul muncii (III) Jurnal de vacanţă – China


Familia îşi cere şi ea dreptul de a fi alături de mine, de a fi împreună. Serile ajung târziu şi foarte târziu, unele week-enduri mi le petrec la birou. E bine să lucrezi cu pasiune, însă e bine ca şi familia să aibă un rol important. Din fericire sunt un om norocos, soţia mă înţelege, îmi înţelege această pasiune, înţelege felul meu de a fi. Suntem împreună de 18 ani. Felul ei calm, liniştit de a fi îmi dă energia de care are nevoie orice avocat, orice persoană pasionată de ceea ce face.

Toate vacanţele le-am petrecut numai în doi, iar de când a apărut şi Liza, numai în trei. Niciodată nu am simţit nevoia unui grup mare de prieteni în vacanţă, ci am preferat liniştea noastră, ritmul nostru, bucuria noastră.

Dosarele cu pensionarii militari, celelalte dosare, revista, site-ul, conferinţele, întâlnirile cu clienţii, organizarea cabinetului m-au întins la maxim. Simt nevoia unei pauze mai mari alături de familie.

Nu voiam neapărat să ajung în China. Iniţială aş fi vrut să merg cu familia în Mongolia. Apoi m-am gândit să merg la Ulaanbator prin China.

Totul începe la ambasada Chinei. Avem noroc, obţinem foarte rapid viza.

Pentru Rusia însă obţinem cu greutate viza. Am, ca de obicei, idei singulare care nu mereu se regăsesc în realitate şi mai mult alerg decât să rezolv. Luasem bilete la hotel prin internet însă ne trebuia un soi de voucher pe care îl puteam obţine de la orice agenţie, am înţeles ulterior. NU aveam ce face cu acel bilet, aşa ca suntem întorși de la ambasadă. Am inspiraţia şi sunt la Moscova la hotel. Surpriză: la hotel toata lumea vorbea o engleză impecabilă. În  aceeaşi zi ne trimit voucherele. Ne ducem din nou la ambasadă, care ne refuză din nou: nu aveam voucher pentru fetiţa noastră de 4 ani, uitaseră să ne trimită. Încă o coadă, ca de fiecare dată. Un nou telefon, un nou mail şi avem vizele.

Călătoria începe practic în Italia, când ne îmbarcăm în aeronava de Moscova. Deşi trebuia să fie Aeroflot, vedem că este AlItalia. Stăm în aeronavă 40 de minute într-o căldură infernală. Într-un târziu ajungem la Moscova, unde urma să facem tranzitul.

Ajungem la vamă şi avem ghinion. Tocmai aterizase un avion cu asiatici. Bagaje, paporniţe, plase chinezeşti. La trecerea prin filtru obligatoriu să se descalţe. Suntem brusc invadaţi de mirosuri de picioare nespălate. La capătul filtrului brusc am impresia că mă aflu într-un film american de mâna a doua cu Rambo ajuns în Rusia. Poliţiştii sunt de fapt nişte miliţiene. Îmi dau seamă ca deşi de mâna a doua filmele americane prezentau o realitate. Miliţienii erau de fapt nişte ele de 50 de ani cu feţe acre şi grase. Brusc mă întreb dacă acolo îmbătrâniseră sau dacă le aduceau gata bătrâne şi acre. Toate aveau cam aceeaşi vârstă şi mai ales aceeaşi faţă. Nici urmă de rusoaicele acelea frumoase şi senzuale de care auzisem. Sau poate fusesem deportat şi nu ştiam. Ideea e că nu am îndrăznit să le zâmbesc. Probabil văzusem prea multe filme proaste. Mai bine fără zâmbet, nici măcar de amabilitate decât să declanşez vreun conflict interior în vreo „Matrioşă” rusească. Timid le zic un „drasfiţe” în speranţa că voi obţine un mic zâmbet în colţul gurii. Aiurea, nimic. Probabil pantofii asiaticilor la imunizaseră. Cel puţin nu mi se întâmplă nimic şi trec cu bine.

Mai bine rămâneam acolo. Ne-am rătăcit în aeroport. Nu înţelegem nimic şi cu nimeni. Oricum sunt liniştit când văd că un echipaj filipinez este şi el pierdut, are exact aceeaşi privire ca şi mine şi se uită tot pe pereţi în căutarea unui indiciu cât de mic. Sigur nu e un film. Mă las purtat de instinct şi într-un final găsesc un mic monitor care arată şi destinaţia noastră: Shanghai, nu că spun cât de mic era şi mai ales unde era, că nu are rost.

Nici nu se compară aeroportul din Shanghai cu cel de la Moscova, mai ales partea veche a aeroportului moscovit. Simţim imediat stilul comunist în această construcţie care îţi dădea fiori. Mic, înghesuit făcut parcă cu teamă sau din teroare. Un fel de autogara mai mare. Încerc să întreb un angajat de la un ghişeu. Acru distant, dezinteresat nici nu s-a uita la mine, nu am exista pur si simplu. Am rămas suspendat pe ghişeu cu buzele desfăcute aşteptând confirmarea că avionul meu zboară de la poarta ..….

Altceva însă aeroportul din Shanghai. Şi iată-mă coborând din avion. Cunosc senzaţia aerului fierbinte şi umed pe care îl iei din plin când cobori pe scara avionului în Shanghai. Cunoşteam oarecum aeroportul din Shanghai, de când făcusem escală spre Tokyo. Aceiaşi vameşi veseli, senini, profesionişti.  Acelaşi aeroport modern, impecabil cu mochetă pe jos. Prima impresie este una occidentală. Mă gândesc că într-adevăr China este a doua putere mondială economică şi se vede. Doar vizitasem şi Japonia şi Germania. Deci a doua putere mondială trebuia să arate ca celelalte două ţări vizitate. Sunt relaxat. Prea devreme însă. China îmi va rezerva cele mai mari surprize pe care le-am avut în toate călătoriile mele.

Primul contact cu China. Primul şoc. Văzusem Tokyo şi alte oraşe mari înainte. Nebunie de arhitectură înShanghai. Nu încetez să mă minunez. E bizar. De felul meu nu mă entuziasmez, nu mă minunez repede, dar aici da. Totul imens. O autostradă cu 7 benzi pe o parte, pe poduri suspendate. Blocuri înalte, 25 de etaje, subţiri, haine întinse la uscat. Totul imens, fantastic.

Ajungem la hotel. Aflu că acolo dormise unul din președinții Chinei, că acolo avusese loc un forumul Asia – Pacific. Urc sa vad sala de şedinţe. Sunt curios şi vreau sa calc pe urmele unui preşedinte chinez. Sunt emoţionat şi dezamăgit în acelaşi timp. Observ multă mizerie pe covorul roşu al sălii imense. Ceastă mizerie mă va urmări pe tot parcursul vacanţei.

E noapte şi diferenţa de fus orar se simte. Nu am somn. Ies în oraş, să mă plimb. Observ câţiva poliţişti sau paznici de noapte, slabi, cu pantalonii atârnându-le de slabi ce erau. Observ un grup de chinezi dormind pe jos şi pe bănci. Nu mai sunt şocat. În Tokyo văzusem sute de astfel de oameni dormind lângă gara din Ueno. Acolo am fost şocat  să vă morminte din cartoane. Sute de oameni dormeau în cartoane. Am crezut că am nimerit în cel mai prost cartier din Tokyo deşi cerusem un hotel în centru (şi am rămas fără replică atunci când am auzit, pentru prima dată în viaţa mea: în care centru doriţi? Cum în care? În centru! Sunt mai multe centre. Cum adică mai multe centre? Este unul şi gata! Ei bine nu. Tokyo are mai multe centre. I-am explicat că sunt cu copilul de 3 ani cu mine şi a ales pentru noi aproape de parcul Ueno unde este şi gradina zoologică). În fine Japonia cu oraşele vizitate (Tokyo, Osaka, Kyoto, Hiroshima, Nagasaki, Fuji) a fost o adevărată experiență de cultură şi civilizaţie.

A doua zi seara coborâm să ne plimbăm pe Bund, să fim liniștiți. Nu reuşim prea multe. La fiecare câteva minute suntem opriţi de câte un chinez să se fotografieze cu fetiţa noastră. Eram oarecum obişnuiţi cu acest aspect pentru că şi în Japonia se întâmplase (la intrarea într-un templu un grup mare de turişti asiatici cum au văzut-o pe Liza instantaneu au început să îi facă fotografii; treceam printre ei ca la decernarea unor premii al Hollywood, iar unul dintre ei, probabil pierduse fază,a venit repede după noi ne-a făcut poze şi s-a întors la fel de grăbit, dar probabil fericit că avea poze cu o fetiţă blondă) însă nu ne așteptam că această admiraţie să capete dimensiuni colosaleLa fiecare 5 minute trebuia să ne oprim pentru că mereu se găsea o persoană care să ne facă semne să o lăsăm să o fotografieze. Era suficient să ne oprim şi zeci de persoane se strângeau brusc lângă noi, atingând-o, luând-o în braţe, atingându-i părul sau fotografiindu-se cu ea.

Am părăsit Shanghaiul cu destinaţia Nanjing. O veche capitală scria în ghid (ulterior mi-am dat seama că mai toate oraşele erau foste capitale ale Chinei conform acelui ghid).

Am ajuns intr-un final la Hotel Ibis, asta după ce nici un taximetrist nu voia să ne ia cu aparatul. Citisem în ghid expresia „cu aparat de taxare”, însă probabil pronunţia mea impecabilă în mandarină îi împiedica să înţeleagă ce spun pentru că se uitau in gol. Hotel Ibis, o primă decepţie. Murdar şi foarte murdar. Daca Shanghaiul părea a fi un oraş absolut normal, european, Nanjing-ul începea să arate cealaltă faţă a Chinei.

O altă decepţie, nu aveam acces la mail, messengers sau skype. Nu puteam comunica cu ţara. Nu puteam comunica cu nimeni. Două săptămâni fără să comunicăm cu nimeni în ţară. Am constatat şi faptul că trenul pe care eu îl văzusem pe internet nu exista în realitate, aşa că a trebui să plecăm a doua zi, deşi ne rezervasem două zile în această capitală.

China începea să ne prindă în gheara ei. Începem să ne pierdem. Întâi sănătatea, întâi soţia mea. Face o indigestie puternică ce o ţine în pat. Trebuia să ajungem la tren însă ea nu se putea ridica din pat. Era desfigurată.

De două zile nu mâncase nimic. Nici eu nu mâncasem mare lucru. Şi nu e greu să nu mănânci nimic, e suficient un stomac sensibil şi ai făcut economii la bugetul de vacanţă. În orice restaurant ai fi intrat te lovea un miros de îţi tăia orice poftă de mâncare, de regulă restaurantele erau murdare, aveau un soi de jeg iar mâncarea era mai mult decât piperată, condimentată. În fine, pentru cei cărora le place picant, atunci: welcometo China.

Am luat trenul spre Luoyang. 15 ore în tren. Tren local. Liza a fost şi de această dată vedeta trenului. Încetul cu încetul soţia mea a început să îşi revină. Prietenoşi chinezii. În tren era un vagon restaurant. Am fost să mâncăm. Ne-au dat un carton rupt ad hoc pe care era scris în chineză meniul. Ne-a amuzat teribil pentru că în orice fel l-am fi ţinut tot nu ne-am dat seama care e începutul. (peste un timp, întorşi în ţară o aud pe Liza: „e scris în chineză”. „De unde ştii tu tată asta”? întreb, la care ea îmi răspunde: „am recunoscut gărduleţul! ) Alege! Evident că am ales…..tot ce scria acolo. Şi am mâncat. Era însă prea mult.

Am ajuns în Louyang cu 2 ore întârziere, astfel încât călătoria a durat 17 ore. La 2 noaptea trebuia să găsim hotelul. Am găsit repede un taxi care a avut grijă să ne plimbe prin jumătate din Louyang să îl vizităm noaptea. Nimeni nu ştia unde este hotelul. Într-un final am ajuns la hotel. Dacă soţia mea a început să se simtă mei bine, eu în schimb aveam dureri de stomac. Tot ce îmi doream era să dorm sau mai bine zis să vomit. Am ajuns la recepţia hotelului care a reuşit după 15 minute de vorbit în chineză, adică de neînţeles, să îmi spună că la ora aceea nu mai se fac cazări. Cel puţin asta am dedus eu, că deşi plătisem camera şi deşi aveam rezervarea în mănă nu puteam să dorm în camera plătită.

Mă durea capul, totul se învârtea în jurul meu. Nu puteam să stau cu un copil de 4 ani, cu o soţie bolnavă şi eu în jurul căruia totul se învârtea să aştept să se facă dimineaţă pentru a ne putea caza în camera pe care deja o plătisem.

Am luat un alt taxi şi într-un final am reuşit, probabil printr-un miracol, nu îmi mai aduc minte cum, să îi spun să ne ducă la un hotel. Există un dumnezeu al turiştilor. După ce ne-a plimbat şi cealaltă jumătate de oraş, am ajuns la un hotel care făcea cazări. Era ora 3:30 dimineaţă. Îmi aduc aminte ca primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă ţin de un copac şi vomit tot. Şoferul a fost însă foarte amabil, cred şi eu mă plimbase prin jumătate de oraş (oricum am mulţumit că nu era aceeaşi de oraş), deşi eu voiam să vomit şi să dorm (în această ordine). S-a dus în recepţie şi mi-a adus apă, şerveţele a stat lângă mine tot timpul lângă mine.

La recepţie evident că nu aveau tarifele afişate. Recepţionera a vorbit ceva în telefon apoi mi-a dat mie să vorbesc cu cineva, care vorbea o engleză stricată. A început să negocieze preţul cu mine. Să mă întrebe mii de detalii. Să îmi facă oferte. A sunat de 3 ori să vorbească cu mine. Exasperat i-am spus că la ora aceea, cu un copil după mine şi după 17 ore de mers într-un tren infect tot ceea ce îmi doresc este să dorm. De felul meu sunt politicos însă de data aceea efectiv cred ca i-am tras o înjurătură, una in engleză şi mai mult în română. Am ajuns în cameră, de un kitsch ordinar, însă nu asta era problema majoră, na, nu fusesem într-o discotecă de manelişti aşa că era o bună ocazie să o cunosc (trebuie să precizez că era de 4 stele). Primul lucru pe care îl vizitezi când ajungi în cameră şi te doare stomacul este toaleta.  M-am dus la toaletă şi am avut o surpriza fantastică: pereţii erau din sticlă iar toaleta nu avea uşă. Nu mi-a venit să cred. Ce faţă trebuie să fi făcut.

Am adormit, însă peste câteva ore am fost trezit de vecinul meu care dăduse televizorul la maxim.

Ne-am mutat în celalalt hotel. Lizei ii plăcea la nebunie să schimbăm hoteluri. Era jocul ei preferat. La noul hotel, de 3 stele după numai 5 minute de mers desculţă pe jos, în cameră, şosetele ei erau deja negre. Aceeaşi baie cu pereţi din geam. Am crezut că ne-am cazat la periferia orașului, deşi când am făcut rezervarea scria „5 minute de centru”. Niciodată nu văzusem atâta sărăcie. Am întrebat la hotel de o farmacie . Au fost drăguţi şi au scris ei pe o hârtie care este problema mea. Abia reuşeam să mă ţin pe picioare. Am trecut printr-o intersecţie unde am văzut bărbaţi care jucau un joc pe bani, însă nu cred că aveau alt bun decât cămaşa de pe ei, dacă ceea ce purtau se putea numi cămaşă. Nu am văzut oameni mai săraci ca aceia. Mi-am dat seama că intrasem adânc în inima Chinei.

Am ajuns la farmacie, i-am înmânat bileţelul, însă farmacista (într-o ghereta cu tot felul de chestii pe care eu nu le mai văzusem niciodată într-o farmacie normală) m-a îndrumat în alt loc. Dispensarul (probabil) este mult diferit de ce văzusem eu până atunci. În hol, la intrare erau două tuburi cu oxigen. Iniţial am crezut că mă aflu în atelierul în care lucra tatăl meu ca sudor . Doar acolo văzusem tuburi de oxigen folosite la sudura autogenă. A venit o doamna la vreo 50 de ani care m-a poftit să iau loc pe un scaun. A citit biletul m-a atins aşa într-o doară pe stomac apoi mi-a prescris o reţetă. Nu a vorbit nimic cu mine, nu mi-a zâmbit însă era foarte senină. Mi-a părut foarte prietenoasă în ciuda faptului că nu a vorbit nimic cu mine şi nu a zâmbit. Avea o statuetă cu fluxul energetic al omului şi încă una de care soţia mea mi-a spus ca este pentru persoanele care nu vor să fie atinse fizic. Că în aceste condiţii doctorul atinge acea statuie, iar pacientul îi indică zona durerii. Mai era o tânără chinezoaică care stătea cu prietenul ei. Apoi am observat că i se făcea o perfuzie. Sărăcăcios dispensarul, însă oricum altfel organizat. Am luat reţeta, am luat pastilele (erau de fapt cărbuni – îi am şi acum). În doua ore eram ca nou. Eficient! Nimeni nu m-a întrebat de asigurare, de bani de nimic. Eram un om bolnav care avea nevoie să fie tratat. NU am aşteptat la uşi, pur şi simplu. Da, am simţit binefacerile socialismului pe propria-mi piele sau mai bine zis stomac.

Am plecat să colindăm oraşul şi am constata că nu stăm la periferie, ci că dimpotrivă suntem la 5 minute de centru. În centrul comercial tocmai se lansa ultimul model Renault. Deşi pe scena avea loc prezentarea modelului, toată lumea, inclusiv fotograful oficial al evenimentului o fotografiau sau atingeau pe Liza. Brusc elementul central devenise Liza şi nu maşina.

Am vizitat apoi peșterile cu cei 1 000 de Budha. A meritat. Organizat occidental, curat, frumos, era alta Chină. De asemenea, am vizitat Templul Calului Alb, altfel spus primul templu budist din China. Nu am fost impresionaţi, ci dimpotrivă. Aveam comparaţia cu templele japoneze, impecabil de curate, de plăcute, de relaxante. Templele chinezeşti erau pline de praf, cu material chinezesc, multe culori pestriţe pentru gustul meu, într-un cuvânt kitsch.

Pe drum, luând taxiul am constatat că există chiar în acel oraş 2 Chine. Una vechie şi una nouă, fantastică, fabuloasă, măreaţă, mândră. Bulevarde largi, cu 5 benzi, blocuri rezidenţiale, spaţii verzi generoase. Cealaltă era un oraş sufocat, murdar, de-a dreptul jegos. Însă zona turistică impecabilă. Am avut din nou parte de o baie de mulţime pentru Liza. Care între timp învăţase 3 cuvinte in chineză: nihau, sinsin, şi ţai ţie (daca se scrie aşa).

Am părăsit Louyang spre a merge in XI’ian unde se află mormântul cu cei 10 000 Soldaţii de Teracotă.

Iniţial am vrut să închiriem un şofer, însă a căzut în ultimul moment, apoi un taxi care însă a cerut prea mult. Nu mai voiam să luam trenul care făcea 5 ore. Ne ajunsese experienţa din primul tren. În ultimul moment cei de la recepţie ne-au spus că există şi un tren de mare viteză care face numai 2 ore.

Am luat un taxi până la noua gară. Ce diferenţă uriașă între trenul nostru de 15 ore şi acesta. Gara, am avut impresia ca este aeroport, enormă, poate inutil de mare, luxoasă, poate inutil de luxoasă. Total diferită de ce văzusem în centrul acela murdar.

Trenul evident impecabil, afişa viteza: 242 km/h. Pe geam aceeaşi imagine devenită comună. Blocuri în construcţie, case dărâmate. Ce mi-a atras atenția de data aceasta a fost însă faptul că duminică fiind oamenii lucrau nu doar la câmp, ci şi la case. Mi-a dat seama că până la urmă condiţia progresului o constituie munca necondiţionată.

AM ajuns la XI’an. Deja alt oraş. European, liniștit, măreţ, mai normal. Ne-am cazat la un lanţ hotelier occidental şi s-a văzut. Imediat s-au simţit serviciile americane. Ireproșabile. Am luat o excursie la Soldaţii de Teracotă. Atâta lume nu am văzut în toată viaţa mea. Şi în restul oraşelor văzusem oameni mulţi, însă aici nu te puteai strecura. Aici a înainta înseamnă în mod efectiv a da din coate.

Am vizitat sit-urile cu soldaţii. Şi aici Liza a fost în centrul atenţiei, la un moment dat trebuind să intervenim pentru că era în mod fizic sufocată de un grup de elevi care voiau să o atingă să o vadă, o înconjuraseră din toate părţile şi fiind mulți, începuseră să o preseze.

Am lenevit în acest oraş frumos. Am aflat că este cea mai veche aşezare umane cu statut continuu de localitate urbana şi ca este capătul asiatic al drumului mătăsii.

Am vrut să luam trenul spre Beijing. Am fost întrebaţi dacă vrem tren de mare viteză sau de supermare viteză, pentru că nu există nici un loc disponibil la nici un din aceste trenuri. Şi atunci de ce ne-au întrebat? Ni s-a indicat să luăm avionul.

Hotelul evident că avea şi o agenţie, așa că am cumpărat bilete. În 3 ore am ajuns la Beijing. Hotelul, în centrul oraşului, teoretic pentru ca practic făceai 30 minute pe jos. 5 stele! Chinezești! Servicii chinezeşti. Proaste. Deşi am solicitat o cameră pentru nefumători ne-au dat una pentru fumători. Am sunat să o înlocuiască. A sunat cineva la uşă. Credeam că este majordomul să ne ajute să mutăm bagajele. Când acolo femeia de serviciu cu un spray în mână, intră, se opreşte în mijlocul camerei şi: puf, puf cu sprayul şi pleacă. Măcar de ne lăsa spray-ul. Abia a doua zi ne-au schimbat camera, fără nici o scuză pentru deranj.

Am luat şi aici o excursie la marele zid chinezesc.  E mare. E frumos. E pe munte, cu scări de urcat. De aceea îi zice marele zid. Am vizitat piaţa Tienanmen şi oraşul interzis. Poate o fi fost cândva interzis acum însă am avut parte de aceeaşi baie de mulţime. E clar nu voi candida niciodată la vreo funcţie care să implice băi de mulţimi. Mi-a ajuns una, mai ales când copilul tău devine vedetă ad hoc şi trebuie să ai grijă  să nu fie înconjurată de prea mulţi oameni.  Gata China! Nu ştiu dacă va mai fi a doua oară.

Luăm avionul şi ne oprim la Moscova. În sfârșit simt că suntem acasă. Drumul de al aeroportul Sherementievo, pană la hotel mă face să mă simt ca acasă. Puţina rusă pe care o ştiu din şcoala generală îmi dă încredere că la limită mă pot descurca.

Descopăr o Moscovă împietrită în trecut, cu aceeaşi arhitectură ca şi Bucureştiul. Totuşi nu se compară. Moscova e grandioasă, e măreaţă se simte. Spaţii verzi generoase, bulevarde largi, cartiere aerisite. De data aceasta nu am ales bine hotelul. Este departe şi foarte departe de centru. Circulăm cu metroul care este o operă de artă. Operă de artă cu un zgomot infernal de fond. Fiecare staţie cu o tematică comunistă. Bustul lui Lenin peste tot.

Ca orice vizitator mergem să vedem Piaţa Roşie, Kremlinul, eu ţin neapărat să văd Duma de stat. Facem o plimbare cu vaporaşul pe râul Moscova, mergem la un spectacol de balet  în sfârşit, după China suntem şi noi în vacanţă.

Moscova impresionează prin măreţie. Monumentul închinat victoriei în al doilea război mondial te striveşte. Te lasă fără aer. Enorm. Imens. Copleşitor. Nu mai ai aer să respiri deşi este un complex întins pe hectare întregi. Universitatea Lomonosov. Impresionant. Fantastic. Incredibil. Rar mă entuziasmez, însă pur şi simplu am rămas fără aer când le-am văzut. Acolo am văzut măreţia Moscovei.

Şi am mai văzut ceva: multe mirese frumoase. În toate locurile pe care le-am vizitat, indiferent de oră şi de zi, erau zeci de mirese care veneau să îşi facă poze. Foarte frumos.

În fine, vacanţa noastră se apropie de sfârşit. Se va sfârşi acolo unde a început: în Italia. Un gelato şi o cafe machiatone repun cu picioarele pe pământ. Pe pământ italian, pe pământ european, acasă la noi. (va urma).

Jurnalul unui avocat specializat în dreptul muncii (II). Abordări științifice


Constat că timpul pe care îl aloc cercetării ştiinţifice este din ce în ce mai puţin. Simt nevoia să relaţionez, să interacţionez, să împărtăşesc din experienţa mea de 10 ani în dreptul muncii şi să ascult experienţele altora. Pe scurt, simt nevoia unui cadru instituţional în care să aibă loc schimburi de informaţii.

1. Înfiinţarea Clubului de drept social – Costel Gîlcă

Mă gândesc să înfiinţez o organizaţie, o asociaţie în cadrul căreia să ne întâlnim săptămânal pentru a discuta probleme curente, pentru a împărtăşi experienţe, a naşte idei. Sunt convins că numai prin schimb de experienţă, ştiinţa dreptului muncii poate să se dezvolte. Sunt convins că fiecare participant poate contribui, direct sau indirect, la naşterea unor idei. Nicio idee nu este bună sau rea în sine, nu este adevărată sau falsă în cadrul schimbului de idei. Toate ideile sunt bune prin faptul că sunt exprimate. Doar analiza finală trebuie să aleagă cea mai adecvată soluţie.

M-am decis. Am să înfiinţez un club. Nu vreau să fie nici asociaţie, nu vreau să fie nici fundaţie. Un simplu club al pasionaţilor de dreptul muncii este suficient. Trebuie să aleg un nume. Ar trebui să îi spun clubul de dreptul muncii. Ca „brand” este foarte bun, penetrant, cunoscut. Şi totuşi dreptul muncii este prea puţin. Vreau să fie cuprinzător, vreau să fie ştiinţific, riguros exact. Din nefericire perioada comunistă se face simţită, noţiunea de drept social nu este consacrată. Lumea juridică nu cunoaşte foarte bine această sintagmă, care cuprinde atât dreptul muncii, cât şi dreptul securităţii sociale.

În România se face o gravă eroare: se utilizează titlul de dreptul muncii, însă se tratează şi aspecte de dreptul securităţii sociale. Am în minte un exemplu care m-a urmărit constant, exemplu de eroare ştiinţifică. Astfel, deşi intitulată „Revista Română de dreptul muncii”, în conţinutul ei se tratează şi dreptul securităţii sociale. Este evident o eroare ştiinţifică neasumată şi, din punctul meu de vedere, impardonabilă, însă nu este treaba mea ce se întâmplă acolo şi cât de interesaţi sunt de rigoarea ştiinţifică editorii şi redactorii revistei.

Ştiu că la nivel european există această rigoare ştiinţifică şi îmi propun să încep eu să o impun în România. Este greu. Ezit mult. Dacă denumesc clubul de drept social, există riscul unei necunoaşteri a termenului, există riscul confuziei. Un club de dreptul muncii îmi asigură o vizibilitate şi o percepţie foarte bună pe piaţă. Am de ales între un nume comercial şi unul ştiinţific, riguros exact. Grea alegere. Totuşi mă decid, aplecarea mea spre partea ştiinţifică obţine victoria. Se va numi „Clubul de drept social”.

Într-o zi îmi vine ideea de a îi ataşa un nume. Mă gândesc la numele unui mare autor de dreptul muncii din perioada interbelică. Avantaje şi dezavantaje. Deodată îmi vine brusc în minte să pun numele meu. Este prea îndrăzneţ. Cine îţi pune propriul nume? De regulă personalităţile defuncte au acest privilegiu. Eu nu sunt nici personalitate, şi cu atât mai puţin nu sunt defunct. Totuşi îndrăzneala care m-a caracterizat întotdeauna este cea care îmi dictează. Se va numi Clubul de drept social – Costel Gîlcă. Merg pe principiul care m-a călăuzit mereu: „Mai bine să îmi pară rău că am fost îndrăzneţ decât să regret că nu am făcut nimic”; poate fi o experienţă interesantă şi numai prin experienţe te descoperi. Am decis.

Au loc la sediul cabinetului zeci de întâlniri, se dezbat teme inedite, interesante. Totuşi cotidianul îi fură pe toţi, lipsa timpului se simte. Este o experienţă nouă, bogată. Practicienii fac schimb de informaţii, discută, se contrazic cu pasiune, cu ardoare. Totul frumos şi civilizat, dar mai ales la un înalt nivel ştiinţific.

Mă gândesc să lărgesc cadrul acestor discuţii. Mă gândesc să organizez conferinţe în care să aduc personalităţi marcante din domeniul dreptului muncii, să îi pun faţă în faţă cu cei care lucrează în dreptul muncii.

Acum, la final de an, sunt bucuros. A fost o idee reuşită. Au participat aproximativ 1 600 de persoane la conferinţele pe care le-am organizat. Este un succes. Ideile au fost răspândite, s-a intrat într-un anumit circuit. Am reuşit să organizez cea mai mare conferinţă pe dreptul muncii organizată vreodată în România. Toţi marii specialişti reuniţi în Aula Magna a Universităţii Bucureşti, două zile de dezbateri, 300 de participanţi. Un succes ştiinţific major pentru România.

Însă bucuria cea mare nu vine neapărat din numărul participanţilor, ci din altceva. Observ că specialiştii în dreptul muncii se revigorează şi ei şi încep să organizeze alte întâlniri ştiinţifice. Ceea ce este foarte bine, aceasta înseamnă că am reuşit să mişc ceva. Cu cât mai mulţi specialişti care organizează schimburi informaţionale, cu atât mai bine.

Şi am mai observat ceva. În toamnă, am organizat la Tribunalul Bucureşti o conferinţă privind efectele practice ale modificărilor Codului muncii. La două săptămâni de la lansarea conferinţei, observ că se organizează o altă conferinţă, cam în aceeaşi perioadă. Mă bucură faptul că am reuşit să incit. Însă nu se termină totul aici. La scurt timp observ că unul dintre cei mai mari profesori în dreptul muncii, organizează o conferinţă personală maximală. Bucuria este enormă. Am reuşit  doar prin idei să pun în mișcare specialiştii de dreptul muncii, am făcut să circule idei pe piaţă, ca să ma exprim plastic am reuşit „să scot urşii din bârlog”.

Şi mai am o bucurie. După aproape 20 de ani, una dintre cele mai strălucite minţi juridice, d-l Şerban Beligrădeanu, participă la conferinţele organizate de Clubul de drept social – Costel Gîlcă. Un al doilea titan care se prezintă în faţa publicului, după mulţi ani de absenţă.

Discursul d-lui Alexandru Athanasiu din cadrul conferinţei organizate în Aula Magna a Universităţii Bucureşti este fulminant, cu paralele frumoase, cu metafore. În esenţă fantastic. Nu mai auzisem un astfel de discurs în România. Am reuşit să stimulez şi asta mă bucură. Clubul de drept social se dovedeşte a fi fost o idee bună.

Evident nu aş fi reuşit dacă alături de mine nu ar fi fost colega mea Irina Ionescu, sufletul tuturor acestor conferințe, Cristina Aroşculesei, cel care s-a ocupat de tot ceea ce inseamnă partea informatică şi nu în ultimul rând Cristiana Tudoroiu, domnul Perju Nelu, precum şi ceilalţi colegi.

2. Revista de drept social

Îl ştiu pe Marian Florescu (Editura Rosetti Internaţional) din anul 2001, când a publicat prima mea carte. O întâlnire banală, pe aleile din spatele Facultăţii de Drept Universitatea Bucureşti. Facem câţiva paşi împreună, îi spun că apreciez apariţia Revistei Române de Dreptul muncii, iar el îmi mărturiseşte că este a lui. În cei câţiva paşi făcuţi împreună am timp să îl întreb dacă este interesat să publice o lucrare privind sistemul public de pensii, având în vedere că tocmai apăruse legea nr. 19/2000. Este de acord pe loc şi aşa începe o frumoasă prietenie de peste 10 ani.

La începutul anului 2011 am o întâlnire cu Marian, care îmi propune să scoată în format hârtie revista pe care o editam pe blogul meu sub numele de Revista de dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale. Sunt de acord şi ne asociem la editarea acestei reviste. Eu pe partea ştiinţifică, el pe parte redacţională.

Avem ample discuţii cu privire la numele pe care să îl dăm revistei. Aceeaşi parte ştiinţifică din mine doreşte să impună numele de drept social, pentru rigoare şi exactitate. În paginile revistei vor fi tratate atât aspecte care ţin de dreptul muncii, cât şi aspecte privind dreptul securităţii sociale. Aşadar, revista se va numi „Revista de drept social” şi va apărea lunar.

Cotidianul mă fură mereu, clienţii vor răspunsuri acum la problemele pe care le au, procesul colectiv îmi răpeşte foarte mult timp. Trebuie să scriu. Îmi place să scriu. Trebuie să îmi fac timp să redactez revista, să scriu câte un articol în fiecare lună. Vreau să fie un articol de foarte înalt nivel ştiinţific. NU vreau să scriu doar pentru a umple paginile unei reviste, nu vreau să fac copy paste la texte legale, ci vreau să aibă valoare adăugată foarte mare. Fac eforturi. Trebuie să mă concentrez să scriu bine, articulat, dar mai ales documentat. Nu vreau să scriu la normă, ci la inspiraţie. În final reuşesc să scriu 9 articole în acest an. Ultimele articole reprezintă practic noi teorii în dreptul muncii sau identificarea unor erori fundamentale în dreptul muncii.

Cele 9 numere ale Revistei de drept social, publicate anul acesta mă bucură mult.  Marian face treabă foarte bună pe partea editorială. Sunt mulţumit şi de conţinut. Are un nivel ştiinţific ridicat. Avem multe idei şi le vom dezvolta încetul cu încetul. Suntem puţini oameni, însă facem o treabă foarte bună. Şi el, şi eu suntem conştienţi că nu ne interesează profitul, ci valoarea ştiinţifică adăugată. Respingem multe articole şi retrimitem altele  corecturi altele. Încercăm să avem o revistă de un înalt şi real caracter practic şi ştiinţific. Trebuie să continuăm efortul de a edita această revistă.

3. Retragea mea spre studiu

Cabinetul îmi răpeşte foarte mult timp. Cu avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj îl constituie contactul cu realitatea, normele juridice devin palpabile, concrete, cunosc realităţile care determină legiferarea şi nu doar vârful icebergului.

Şi totuşi eu tânjesc. Tânjesc mult după cercetarea ştiinţifică. Vreau să citesc, să cunosc, să ştiu. Am toate cărţile de la 1892 până la 1989 în format electronic. Vreau să citesc, să cunosc. Şi totuşi nu pot, activitatea curentă mă sufocă.

Din fericire, asocierea cu Răzvan Vasiliu îmi dă speranţe. Fusesem adversari într-un dosar privind hărţuirea morală la locul de muncă, el având câştig de cauză. Un tip extraordinar, inteligent, calm, zâmbitor, şi mai ales cu multă ştiinţă de carte. Se vede că a avut un profesor bun. Se simte imediat mâna unui bun specialist în dreptul muncii, însă şi mintea lui. Înfiinţăm cabinetul Gîlcă şi Vasiliu.

Venirea lui Răzvan mă degrevează de multe sarcini. Totuşi sunt multe lucruri pe care trebuie să le fac. Îi spun ideea mea de a mă retrage în Germania, aproape de Luxembourg, pentru a putea fi liniştit să citesc şi să scriu. Este de acord pe loc.

Îmi fac bagajele şi în 4 zile sunt deja instalat în Germania, cu toată familia.

Cel mai de preţ lucru adus cu mine în Germania sunt cele peste 150 de cărţi. Mă instalez şi încep să citesc. Reuşesc să citesc peste 14 000 de pagini, aproximativ 78 de cărţi. Le citesc sistematic. Pe ani. Încep cu o carte franceză de la 1892 privind contractul de locaţiunea muncii în dreptul roman. Nici că se putea mai bine. Încep exact cu începutul. Cartea îmi relevă una din erorile fundamentale din dreptul muncii. Continuu apoi cu George Plastara de la 1908. Aproximativ 400 de pagin de dreptul muncii, deşi Vechiul Regat nu are decât trei legi în domeniul dreptul muncii: legea servitorilor din 1895, legea privind industriile insalubre din 1885 şi legea privind timpul de muncă al copiilor şi femeilor, din 1906. O carte fantastică.

Fiecare carte citită îmi relevă noi aspecte din dreptul muncii. Constat că în general în România s-a scris relativ puţin şi mediocru. Sunt câteva vârfuri, printre care de departe cel mai important este Marco I. Barasch, doctor la Paris, şi Eugen Cristoforeanu, avocat, licenţiat la Roma.

Îmi dau seama imediat cine a studiat în străinătate şi cine nu, după ideile pe care le utilizează în cartea scrisă, după cultura generală care se resimte în pagini. Citesc cărţi scrise de avocaţi şi cărţi scrise de judecători. Diferenţele sunt uriaşe faţă de autorii care au studiat în străinătate.

Am o mare revelaţie: timp de aproximativ 13 ani, în România nu s-a publicat nicio carte de dreptul muncii scrisă de un autor român, au fost doar traduceri din dreptul muncii sovietic. Îmi dau seama că există o barieră între autorii din zilele noastre şi ideile perioadei interbelice. Îmi dau seama că întreaga doctrină de dreptul muncii actuală este puternic influenţată de perioada comunistă, deoarece la notele de subsol nu apar citaţi decât autori din perioada comunistă, deşi, ca structură, actuala legislaţie este mai apropiată de cea din perioada interbelică.

Continuu să citesc şi să descopăr. Mai am de citit aproximativ 12 000 de pagini. Nu este nici mult, nici puţin. Însă la final voi fi complet, voi putea spune că am citit totul sistematic.  Şi asta mă bucură. Mă bucură faptul că am avut acest noroc să cunosc tot ce s-a publicat, iar această bucurie o voi împărtăşi.

Câteva idei le-am împărtăşit în cadrul conferinţei din 23-24 noiembrie 2011, când am prezentat tema: „Erori fundamentale în dreptul muncii”. (Va urma)

Jurnalul unui avocat specializat în dreptul muncii (I). Mii de dosare.


1 ianuarie 2011. Ca de obicei mă găseşte la masa de lucru. Spre deosebire de ceilalți ani care mă găseau la masa de lucru finalizând un articol sau o carte la care visam de mult şi din lipsă de timp nu reuşeam să îl finalizez decât în perioada sărbătorilor de iarnă, de data aceasta ceea ce mă ţine la masa de lucru este cel mai complex proiect pe care l-am avut vreodată.

Se anunţă un an 2011 nebun. Un an plin, ca de altfel toţii anii mei. Dacă în anul 2009 am publicat 5 cărţi, iar în anul 2010 am lansat cel mai mare portal pe dreptul muncii cuprinzând peste 30000 de pagini, anul 2011 se anunţă a fi unul al provocării profesionale.

Daca in anul 2010 am reuşit să obţin, după 4 (patru) luni de negocieri, cel mai mare salariu compensatoriu, în cuantum de 550000 euro, pe care o societate l-a plătit unui director de resurse umane în schimbul încetării contractului individual de muncă prin acordul părţilor, anul acesta se defineşte ca anul celor 10000 de dosare.

Anul 2011 mi-a adus cea mai mare experiență profesională, în ceea ce priveşte stabilirea unei strategii globale. 15000 de reclamanţi, care s-a concretizat în administrarea personală a peste 10000 de dosare, şi administrarea altor 20000.

Sfârşit de an 2010. O nouă provocare. O accept, ca de altfel toate provocările şi mă arunc în ea. Îmi place. Cea mai mare provocare pe acest aspect. Această dimensiune colosală nu cred să mai întâlnesc, aşa că accept deşi totul este de o complexitate pe care nu cred că o voi mai întâlni vreodată.

Totul a început într-o seară de decembrie mohorât şi fără zăpadă. Un telefon: „Costel vii la o întâlnire a unor sindicalişti? Au nişte probleme şi caută un specialist.” Cunoşteam fraza, mai văzusem sindicalişti care aveau probleme, se anunţa o seară normală. Ajung cu întârziere la întâlnire, sala ticsită de voci şi oameni. Mă aşez într-un colţ, liniştit şi ascult, privesc încerc să prin din zbor ideea discuţiilor atât de aprinse. Nu ştiam despre ce este vorba. Ei deja erau avansaţi în discuţii. Îmi dau seama că deja discutaseră deja problema. Încetul cu încetul încep să îmi dau seama. Urma să li se modifice cuantumul pensiilor. Îmi dau seama că sunt pensionari militari, poliţişti şi de la securitate. Încerc să iau cuvântul. Nimeni nu mă cunoaşte, nimeni nu mă ascultă. Sunt un simplu avocat. Mai sunt şi alţii în sală. Prind momentul şi îmi spun o idee. Cu calm, liniştit, apăsat convingător dar mai ales fără nici un interes, nu intenţionam să câştig nimic şi pe nimeni, ci doar să îmi spun părerea. Simt ca lumea se întoarce să mă privească. Devin o sursă pentru ei, o sursă importantă şi simt că încetul cu încetul le câştig încrederea. Ideile mele sunt acceptate şi puse pe masa discuţiei. Într-un final mi se spune „Veniţi aici domnule avocat, așezați-vă la masă”. Îmi dau seama că i-am câştigat, că i-am convins.

Seara se termină, apoi aflu că de fapt în acea seară urma să se aleagă avocatul care îi va reprezenta. Urma să fie anunţat cel care va colabora cu Sindicatul Cadrelor Militare în Retragere şi în Rezervă. Aveam şi aşa multe dosare pe cap, îmi era indiferentă alegerea lor. Aflu apoi că i-am convins, că voi reprezenta interesele membrilor sindicatului în vederea anulării celor 15000 de decizii ale membrilor de sindicat.

1 ianuarie mă prinde citind, stabilind strategii, gândind soluţii. Interminabile discuţii la sediul sindicatului, cu preşedinţii de filiale din ţară. Telefonul contorizează: 97 de ore vorbite la telefon în luna ianuarie. Răspund mereu amabil, deşi telefoanele curg în cascadă. Întrebările, argumentele se repetă. Sunt conștient că trebuie să îmi păstrez calmul. Sunt convins că nu toţi pot înţelege strategiile, că toţi vor să se descarce, că toţi vor să fie ascultaţi, dar mai ales că toţi vor să fie convinşi că trebuie să le câştig încrederea.

Stabilesc o strategie de comunicare, altfel nu mai ajung să dorm, şi aşa dorm puţin şi foarte puţin. Comunic doar cu sediul central, care le va explica  preşedinţilor de filială ce trebuie făcut. Stabilim un ghid care va trebui urmat cu stricteţe de fiecare membru.

Trebuie stabilită strategia. Sunt multe necunoscute şi multe riscuri, avem 15000 de cazuri diferite, avem ca adversari cele mai puternice ministere ale unui stat: Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Administraţiilor şi Internelor, Ministerul Apărării. Apar şi informaţiile „pe surse”, apar şi avertizările prieteneşti şi primele „lecţii de supravieţuire”: să nu umblu neînsoţit, să pun semne în casă, copilul să fie mereu însoţit, dacă mi se va zgâria maşina să nu mă sperii, e doar un avertisment mi se spune (îi răspund că din fericire nu am maşină, deci nu au ce sa zgârie) această replică îmi lasă interlocutorul fără cuvinte. Evident că nu intru în aceasta zvonistică, face parte din orice organizaţie, dar mai ales din mentalul colectiv român.

Trebuie să fiu concentrat la maxim pe strategiile pe care le voi adopta pentru că orice greşeală făcută acum la concepere poate fi fatală. Este în joc soarta a 20000 de oameni. Nu am voie să greşesc. Presiunea care mă apasă este mare.

Complexitatea cazului este dată în primul rând de dinamica legislativă, de situaţiile de excepţie pe care fiecare membru le prezintă, de numărul mare de documentele pe acre reclamanţii trebuie să le aducă în anumite termene, de paşii pe care fiecare membru trebuie să îi urmeze, de comunicarea cu aceştia, de asigurarea că fiecare membru a înţeles cu exactitate ce trebuie de făcut. Sunt totuşi 20000 de oameni la nivelul întregii ţări.

Trebuie să mă asigur că am stabilit o strategie, că aceasta este corectă, că strategia a ajuns la fiecare membru, că fiecare membru a înțeles exact ce trebuie el să facă. Trebuie să introduc personal aproximativ 10 000 de cereri de chemare în judecată. Fiecare cerere reprezintă un om, un destin, o personalitate. Am în cap acest lucru, mă urmăreşte şi ajunge să mă obsedeze. Să nu pierd nici un om.

Nimeni nu știe ce lege ni se aplică. Nici măcar eu. Deciziile de recalculare sunt emise în decembrie sub imperiul Legii nr. 19/2000, însă unele îşi produc efecte în ianuarie sub imperiul Legii nr. 263/2010 care abrogă Legea nr. 19/2000. Am idee, sunt sigur că este ca mine, însă lumea e confuză. Mă întreb dacă nu cumva şi judecătorul este confuz. Nu trebuie să risc. Dacă voi pierde pe fond, asta este gândesc, însă dacă voi pierde pe procedură voi fi „linşat”. Legea abrogată şi legea nouă vizează proceduri diferite de contestare a deciziilor de pensionare. Nerespectarea procedurii de contestare conduce la anularea cererii de chemare în judecată. Să risc? Să las la aprecierea instanţei? Şi dacă instanța va avea un altul punct de vedere, o altă viziune asupra legii aplicabile şi îmi va respinge ca tardiv formulată?

Sunt militari, sunt obişnuiţi cu ordinea şi ordinile. Sunt tineri, sunt viguroşi şi mai ales nervoşi, revoltaţi organizaţi. Sunt loviţi în buzunarul lor, sunt înşelaţi de stat. Ani de privaţiuni în speranţa unei pensii liniştite şi lipsite de griji se risipesc. În faţa lor un dezastru. Se simt neputincioşi. Speranţa e în justiţie, iar avocatul este cureaua de transmisie. Trebuie să transmit corect. Vreau să ajung să ne judecăm pe fond. Îmi dau seama că nu trebuie să ratez.

Am însă în faţă multe necunoscute, am în faţă mii de cazuri pe care trebuie să le apăr în toată individualitatea lor.

Trei luni de strategii care se schimba de la o zi la alta pentru că se schimbă normele juridice cu o rapiditate fantastică. Trebuie luate în calcul toate aceste aspecte. Totuşi numărul mare de membrii de sindicat este copleşitor. Nu sunt convins că nu îi voi ameţi dacă voi face un regulament care să se aplice numai acelei părţi care a primit decizia în decembrie. Ceilalţi vor primi decizia în ianuarie sub imperiul altei legi cu o altă procedură. Nu sunt sigur că judecătorii vor face aceste diferenţe de nuanţă. Nu vreau să pierd pe procedură. În ianuarie o veste bună, Înalta Curte decide că hotărârea de guvern în baza căreia urma să se facă recalcularea pensiilor decide suspendarea ei. Stabilim strategia în funcţie de această nou veste.

Încep să curgă deciziile şi termenele sunt scurte. Oamenii îşi pierd până la 75% din pensii. Sunt distruşi, disperaţi, înşelaţi, neputincioşi în faţa autorităţii abuzive a statului. Trebuie să acţionez rapid. Știu că termenele la Tribunalul Bucureşti sunt lungi şi foarte lungi, deci nu mă pot baza pe o eventuală soluţie favorabilă în fond. Găsesc un motiv şi introduc acţiune în constatare pentru ca apoi să introduc ordonanţe preşedenţială că să încerc să obţin plata cuantumului pensiei avute în decembrie 2010 până la judecarea pe fond.

Şi o fac. Pe 24 ianuarie 2011 introduc la Tribunalul Bucureşti acţiuni pentru 6000 de persoane. A doua zi introduc şi ordonanţa preşedenţială.

Strategia este dată peste cap, pentru că apare un nou act normativ, care ne lipseşte de obiect cererile. O primă victorie, însă inutilă. Sute de ore de muncă rămân suspendate în aer. Pe data de 31 ianuarie 2011 guvernul decide să acorde pensiile integrale. Membrii de sindicat se relaxează, însă continuă lupta. Ştiu că începând cu ianuarie 2012 vor primi pensii micşorate.

Stabilim regulamente, organizăm modalităţi de preluare şi prelucrare a tuturor celor 7000 de membrii din zona Bucureşti. Sediul Sindicatului devine un adevarat comandament. Organizarea sindicatului este impecabilă. Comunicarea este foarte bună. Se stabilesc modalităţi de comunicare, se împart pe filiale, pe secţiuni. Se stabilesc regulamente şi se comunică în teritoriu. Toate întrebările care ar urma să îmi fie adresate se centralizează la sediul central şi apoi se discută cu mine. Simt suportul fantastic al acestei organizaţii. Profesionişti! Participă activ cu idei, cu soluţii, ridică probleme.

Încerc să fac categorii şi întocmesc modele de cereri de chemare în judecată, aproximativ 50 de pagini şi aproape 100 de note de subsol. Muncesc mult. Nu mai ştiu daca e zi sau dacă e noapte, dacă e iarnă sau deja primăvară. E totul contra cronometru şi mai ales sub presiune. Toţi vor să ştie ce se întâmplă, vor să ştie strategia, vor să fie informaţi şi este normal să fie aşa. Sunt 20000 în toata ţara care așteaptă informări, care vor să vadă modelele de acţiuni redactate.

Reuşesc să finalizez modelele, iar acestea sunt transmise în ţară. Se constată că nu există contacte cu avocaţii din ţară care să reprezinte interesele membrilor în faţa instanţei şi care să susţină pe baza modelului aceste acţiuni. Stabilim rapid şi strategia privind reprezentarea. Filialele din ţară încep să contacteze avocaţi.

Propun întâlnirea cu toţi avocaţii care îi vor reprezenta pe pensionari la instanţele din ţară. Propunerea este acceptată şi mă întâlnesc la Alba Iulia cu peste 30 de avocaţi veniţi să „asculte” strategia pe care am pregătit-o. O şedinţa grea, foarte grea. Discuţii interesante, pasionate şi pasionale, idei, foarte multe idei. Trebuie să am grijă ca totul să se desfăşoare în ordine să nu scap din mână şedinţa, trebuie să am grijă ca aceasta să nu se transforme în discuţii zgomotoase pe grupuri. Şedinţa reuşeşte. Sunt extenuant. Mă întorc imediat în cameră. Am nevoie de aer. Am nevoie să respir. De mult nu mai simţisem că am fost atât de încordat. Încordat intelectual cum nu am fost niciodată. Mă simt epuizat. Noroc că nu conduc. Până la Bucureşti dorm sau cel puţin sunt în liniştea mea.

În Bucureşti mă aşteaptă în birou toate cele 10000 de dosare de la filialele pe care eu le reprezint. Aceste dosare trebuie prelucrate, ele conţin doar documente primare (decizia de pensionare, decizia de recalculare, copie B.I. etc.). Îmi dau seama că nu voi reuşi să prelucrez atâta informaţie, pentru a introduce cereri de chemare în judecată. Numărul este covârşitor. Am noroc. Un pensionar se dovedeşte a fi un magician în organizarea bazelor de date. 7 oameni lucrează zi şi noapte la realizarea bazei de date. Se sortează, se introduc date, se glumeşte, se organizează. Totul se termină în 3 luni. Totul este gata. Acţiunile au fost depuse.

Ne relaxam. Nici un om nu a fost pierdut pe drum. Toţi au introduse acţiuni atât în temeiul vechii legi cât şi a noii legi. Nu vrem să riscăm să introducem o singură acţiune. Nu îmi asum riscul interpretării, astfel încât pentru siguranţă şi risc zero introduc două acţiuni. Las judecătorului să aprecieze care lege este aplicabilă. Nu risc nimic. De fapt nu vreau să risc. Prefer siguranţa. 20000 de procese, termene până în 2013.

Avem apoi şi primele rezultate: Tribunalul Teleorman, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ploieşti, Tribunalul Târgovişte, admit acţiunile noastre, apoi Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Bucureşti le declară irevocabile.

Bătălia continuă, însă ce a fost mult şi greu a trecut. Nu ar fi trecut dacă în spatele meu nu ar fi fost, organizarea impecabilă a Sindicatului precum şi o echipă care să mă sprijine: Răzvan Vasiliu, Anca Burghelea şi Alina Crăciunica, Cristian Aroşculesei, Irina Ionescu. O echipă puternică, dar în primul rând prietenoasă.

Seminar „Modificările Codului Muncii şi ale Codului de Dialog Social”


Clubul de Drept Social – Costel Gîlcă, împreună cu Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, Centrul de Drept Social Comparat și Institutul Național de Pregătire Profesională a Avocaților organizează în perioada 14-15 iunie, în Aula Magna a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, seminarul „Modificările Codului Muncii şi ale Codului de Dialog Social”.

Participarea la seminar este creditată cu puncte de pregatire profesională pentru avocați:

  • 15 puncte / 2 zile
  • puncte / 1 zi
Pentru detalii si inscrieri www.costelgilca.ro

Forma finală a propunerilor de modificare a Statutului profesiei de avocat


Consiliul U.N.B.R. a adoptat forma finală a propunerilor de modificare a Statutului profesiei de avocat, în şedinţa din 19 februarie 2011 – prima lectură.

www.costelgilca.ro

Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă


Conform Comisiei de Muncă din Camera Deputaţilor, propunerea legislativă are ca obiect de reglementare completarea art. 30 alin. (1) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.

www.costelgilca.ro