A. Premise
Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale persnalului din organele autorităţii judecătoreşti megistraţii şi personalul auxiliar „pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru“. Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 32 din O.G. nr. 83/2000. Prin RIL nr. 38/2007 s-a recunoscut dreptul magistraţilor la acest spor de vechime.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale persnalului din organele autorităţii judecătoreşti magistraţii şi personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000. Prin RIL nr. 21/2008 magistraţilor li s-a recunscut magistraţilor dreptul la sporul de risc şi sporul de suprasolicitare neuropshică.
Aşadar, în baza de calcul a indemnizaţiilor magistraţilor, au fost incluse sporul de vechime de risc şi suprasolicitare neuropsihică. Conform dispozitivului RIL nr. 21/2008 aceste ultime sporuri sunt recunoscute „şi după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000”.
Cu privire la aspectul privind termenul de prescripţie facem precizarea că, alături de o jurisprudenţă bogată în sensul acordării acestor drepturi începând cu data de 01.10.2000, pentru considerentele pe care le vom dezvolta în continuare apreciem că termenul de prescripţie nu a început să curgă decât din momentul pronunţării RIL, până la momentul pronunţării RIL nu a curs şi nu a început să curga termenul de prescripţie.
B. Curgerea termenului de prescripţie de la data pronunţării RIL
Potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispoziţiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţie muncii şi în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă cu dispoziţiile legislaţiei civile. Cum Codul mucii nu conţine prevederi privind prescripţia dreptului material la acţiune se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia exctinctivă.
Analiza cursului prescripţiei extinctive presupune, înainte de toate, cunoaşterea începutului şi sfârşitului acestei prescripţii, adică a datei de la care începe să curgă prescripţia extinctivă şi, bineînţeles, a datei la care ea urnnează să se împlinească.
Aşadar, în cazul nostru trebuie analizată data de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. “(s.n.), iar potrivit art. 1886: „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.” (s.n.)
În esenţă, deci, conform acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să curgă la data naşterii dreptului material la acţiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată şi nici drepturile la acţiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, şi, bineînţeles, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (şi cu condiţia ca dreptul la acţiune corespunzător să fie supus prescripţiei extinctive), pe de altă parte. În speţă dreptul magistraţilor nu a fost niciodata nici negat nici contestat, ci pur si simplu prin dispoziţiile art. I. pct. 32 şi 42 au fost abrogate în mod expres dispoziţiile din Legea nr. 50/2006.
Aşadar, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceasta: prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Evident ca pur teoretic putem susţine că dreptul la acţiune s-a născut la data publicării în Monitorul Oficial al României a O.G. nr. 83/2000, însă unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se crează starea de legalitate. A susţine că în vederea prezervării drepturilor lor, magistraţii aveau obligaţia la acţiune, la apariţia actului normativ care aborga în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc şi de suprasolicitare neuropsihică, însemnă pur şi simplu la a obliga toţi cetăţenii la acţiune împotriva unui text al legii, chiar şi atunci când prin lege se abroga în mod expres anumite drepturi. Este evident ca în acest caz nu se poate alica principiul nemo censetur ignorarem legem, justiţiabilul are obligaţia de a nu invoca necunoaşterea legii, însu nu se crează o obligaţia la a analiza cu mare atenţie legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situaţia în care se crează premisa de legalitate.
În acelaşi timp, din punct de vedere logic, inclusiv moral (etic), regula începutului prescripţiei extinctive o dată cu naşterea dreptului la acţiune este cât se poate de naturală, de firească: premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei extinctive constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situaţii juridice sau realizarea unui interes legitim. Se poate susţine că dreptul la acţiune trebuia exercitat în condiţiile în care prin lege s-a abrogat în mod expres un drept? A susţine că dreptul la acţiune trebuie exercitat atunci când legea abroga expres un drept înseamnă să se impuna justiţiabilului mai mult decât o diligenţă rezonabilă, înseamnă chiar obligarea justiţiabilului să intenteze împotriva tuturor actelor normative o acţiune preventivă, ceea ce evident că nu poate fi admisibil.
Or, atâta timp cât dreptul la acţiune nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent şi, în consecinţă, nu se justifică nici cugerea prescripţiei extinctive şi, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le atrage împlinirea termenului de prescripţie: stingerea dreptului la acţiune .
În fapt, instituţia prescripţiei extinctive constitue un adevarat instrument de sancţiune împotriva titularului dreptului care un îşi exercită drepturile într-un anumit termen, stabilit în mod imperativ de lege.
Trebuie observă că dispoziţiile art. I pct. 32 şi pct. 42 din O.G. nr. 83/2000, prin tehnica de redactare crează în mod evident „aparenţa de nedrept” cu privire la sporul de vechime, sporul de risc şi sporul de suprasolicitare neuropsihică, prin faptul că abroga în mod expres dispoziţiile din Legea nr. 50/1996 privind salariazarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti.
În condiţiile în care prin lege se aborga în mod expres un drept nu se poate susţine rezonabil că persoanele în cauză au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. Această idee este întărită de faptul că prin RIL nr. 36/2007 şi nr. 21/2008 nu se recunoaşte dreptul ci se constată faptul că O.G. nr. 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat să adopte ordonanţe. Astfel se precizează că „prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să modifice şi să completeze, iar nu să şi abroge Legea nr. 50/1996, nici total şi nici parţial. În acest fel, prin emiterea O.G. nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcandu-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituţia României”.
Aşadar, motivul pe care se fundamentează recunoaşte dreptului magistraţilor la sporul de vechime, de risc şi de suprasolicitare îl constituie constatarea încălcării dispoziţiilor din legea de abilitare a guvernului de legiferare, adică depăşirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern. Adică actul subsidiar normei principale prin care se abrogă drepturile magistraţilor pe sporuri. În aceste condiţii, orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispoziţiile constituţionale, creându-se o prezumţie extrem de puternică, că Guvernul când a edictat norma legală a respectat limitele mandatului care i-a fost încredinţat. A impune justiţiabilului să cerceteze dacă instituţiile statului, atunci când legiferează, îndeplinesc cu adevărat condiţiile şi limitele mandatului, înseamnă a crea o neîncredere şi o suspiciune continuă cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituţii, înseamnă a impune o continuă cercetare a fundamentelor acestor instituţii, care practic înseamnă o subminare a statutul prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Aceasta susţinere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituţionale de funcţionare, astfel încât cetăţenii nu poti fi sancţionaţi pentru lipsa de suspiciune, iar această lipsă de suspiciune nu poate fi calificată ca fiind lipsă de acţiune, delăsare sau nepăsare în apărarea drepturilor şi intereselor lor, cu atât mai mult cu cât competenţa verificării îndeplinirii condiţiilor de adoptare a unui act normativ revine justiţiei şi nu cetăţenilor.
În aceste condiţii, nu se poate susţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data da 01.01.2000, în condiţiile în care actul normativ care abroga drepturile magistraţilor avea vicii de procedură, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiză normală a O.G. nr. 83/2000. Culpa adoptării O.G. nr. 83/2000 cu nerespectarea dispoziţiilor legii de abilitare nu poate fi transferată justiţiabilului. Culpa aparţine organelor statului prin adoptarea unor acte normative fără a avea competenţa necesară, iar această culpă a statului nu trebuie să priveze cetăţeanul de drepturile sale legale şi legitime, pe care le-ar fi obţinut în lipsa acestei cuple a statului cu privire la legiferare. Dacă legea nu ar fi creat o puternică aparenţa de nedrept, atunci am fi fost în faţa culpei magistraţilor de lăsare a curgerii termenului de prescripţie. Aşadar, nu poate fi sancţionat un cetăţean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoaşterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de O.G. nr. 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripţia la data adoptării acestui act normativ, sancţionând justiţiabilul pentru lipsa lui de diligenţă în vederea apărării drepturilor şi intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovada interpretările diferite data de insatnţe.
Având în vedere faptul că drepturile magistraţilor la sporuri au fost abrogate în mod expres prin O.G. nr. 85/2000 se crează o puternică „aparenţă de nedrept” prin modul deficitar de redactare, care nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că “o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita” (Cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar ” [ ... ] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă” (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În cazul de faţă, trebuie constat că textele legale examinate nu îndeplinesc condiţiile de previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripţie.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicţiei dreptului. Este de forţa evidenţei faptul că în condiţiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, atunci fiecare persoană (diligentă) afectată de dispoziţiile O.G. nr. 83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acţionat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de şapte respectiv opt ani pentru clarificarea normei juridice. În acest context, al ambiguităţilor juridice, al nesiguranţei interpretării un poate fi sancţionat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale un era recunoscut. Or, dreptul material la acţiune curge de la data recunoaşterii dreptului.
În măsura în care am considera ca dreptul la acţiune al reclamanţilor s-ar fi născut odată cu apariţia O.G. nr. 83/2000 ar presupune, după cum am mai menţionat, ca în lipsa previzibilităţii legii, orice justiţiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, în situaţia în care, prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească li s-ar naşte dreptrui care ar fi lipsite de apărare, dacă nu ar fi acţionat. Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă deoarece ar încălca unul din principiile funamentale ale unui stat de drept: principiul securităţii juridice, care ca obiect principal protejarea cetăţenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speţă, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesaţi de dreptul la acţiune, având în vedere faptul că norma legală crează „aparenţa de nederept”.
În concluzie, având în vedere toate cele de mai sus, rezultă fără nici o urmă de îndoială că dreptul la acţiune nu se poate naşte decât la data data pronunţării RIL nr. 36/2007 şi 21/2008.
