Finantarea drepturilor la pensie de catre state

25 ianuarie 2007

Hotărârea Curţii în cauza C-278/05

Carol Marilyn Robins şi alţii/Secretary of State for Work and Pensions  Totuşi, un nivel de protecţie a acestor drepturi de natura celui oferit de sistemul britanic este insuficient

Conform unei directive privind protecţia salariaţilor în caz de insolvabilitate a angajatorului [Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului (JO L 283, p.23)], statele membre trebuie, printre altele, să se asigure că sunt luate măsurile necesare pentru protejarea intereselor salariaţilor şi ale foştilor salariaţi în caz de insolvabilitate a angajatorului în ceea ce priveşte drepturile dobândite sau pe cale de a fi dobândite la pensii pentru limită de vârstă cu titlul de regimuri suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere.

Dna Robins şi alţi 835 de reclamanţi sunt foşti salariaţi ai societăţii ASW Limited, care a dat faliment în aprilie 2003. Aceştia erau afiliaţi la sisteme de pensie bazate pe ultimul salariu şi finanţate de ASW.

 Sistemele de pensie au încetat în iulie 2002 şi sunt în curs de lichidare. Potrivit evaluărilor efectuate de către actuari, activele nu vor fi suficiente pentru a acoperi toate prestaţiile datorate persoanelor afiliate şi, prin urmare, prestaţiile destinate persoanelor care nu sunt pensionate vor fi reduse.

In temeiul legislaţiei în vigoare în Regatul Unit, reclamanţii nu vor primi integral pensiile la care aveau dreptul. Doi dintre reclamanţi nu vor primi decât 20% şi, respectiv, 49% din aceste pensii.

Apreciind că legislaţia britanică nu le-ar oferi nivelul de protecţie prevăzut de directivă, reclamanţii au introdus împotriva Guvernului Regatului Unit o acţiune în repararea prejudiciului suferit. Sesizată cu această cauză, High Court a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene trei întrebări preliminare privind, în primul rând, faptul de a şti dacă statele membre sunt obligate să finanţeze ele însele drepturile la pensie pentru limită de vârstă şi dacă această finanţare trebuie să fie integrală, în al doilea rând, conformitatea legislaţiei britanice cu directiva, şi, în al treilea rând, responsabilitatea unui stat membru în caz de transpunere incorectă a directivei.

Finanţarea drepturilor la pensie de către înseşi statele membre  

Curtea constată că directiva nu impune statelor membre obligaţia de a finanţa ele însele drepturile la pensie pentru limită de vârstă. În măsura în care prevede, în mod general, că statele membre „se asigură că măsurile necesare sunt luate”, directiva lasă statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce priveşte mecanismul care trebuie adoptat în vederea realizării efective a protecţiei. Un stat membru poate deci să prevadă, de exemplu, mai degrabă o obligaţie de asigurare în sarcina angajatorului sau crearea unei instituţii de garantare căreia îi va stabili modalităţile de finanţare decât o finanţare de către autorităţile publice.

În plus, Curtea consideră că directiva nu poate fi interpretată în sensul că ar cere o garantare integrală a drepturilor în cauză. În măsura în care se limitează să prescrie, în termeni generali, adoptarea măsurilor necesare pentru „protejarea intereselor” persoanelor vizate, directiva conferă statelor membre o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte nivelul protecţiei, care exclude o obligaţie de garantare integrală.

Conformitatea legislaţiei britanice cu directiva

Curtea subliniază că, în anul 2004, conform cifrelor comunicate de Regatul Unit, aproximativ 65 000 de persoane afiliate la sisteme de pensii au suferit pierderi de peste 20% în raport cu prestaţiile aşteptate, şi aproximativ 35 000 dintre ele au suferit pierderi ce depăşesc 50% din aceste prestaţii.

Chiar dacă nici o dispoziţie a directivei nu conţine elemente care să permită stabilirea cu exactitate a nivelului minim de protecţie impus, un sistem de natură să ducă, în anumite situaţii, la o garantare a pensiilor limitată la 20% sau 49% din drepturile anticipate, adică mai puţin de 50% din acestea, nu poate fi considerat conform cu definiţia termenului „a proteja” folosit în directivă. Deci, un sistem de protecţie de natura sistemului britanic nu este conform dreptului comunitar.  

Responsabilitatea statului membru în caz de transpunere incorectă

Curtea apreciază că, dată fiind generalitatea termenilor directivei şi marja largă de apreciere lăsată statelor, responsabilitatea unui stat membru ca urmare a unei transpuneri incorecte a acesteia este subordonată constatării unei încălcări evidente şi grave, de către acel stat, a limitelor care se impuneau puterii lui de apreciere.

Pentru a stabili dacă această condiţie este îndeplinită, judecătorul naţional trebuie să ia în considerare toate elementele care caracterizează situaţia. În cauza de faţă, aceste elemente includ, în special, lipsa de claritate şi de precizie a directivei în ceea ce priveşte nivelul de protecţie cerut şi un raport din 1995 al Comisiei referitor la transpunerea directivei de către statele membre, în care aceasta a tras concluzia că „diferitele reguli (adoptate de către Regatul Unit) par să răspundă exigenţelor (directivei)” ceea ce a putut să întărească Regatul Unit în poziţia sa faţă de transpunerea directivei.<